De multe ori oameneii m-au intrebat ce urasc cel mai mult pe lume. De fiecare data priveam putin in gol, fara a stiu ce sa raspund. Imi spuneam "Eu chiar nu urasc pe nimeni si nimic". De ficare data cand auzeam aceasta intrebare, de mintea mea se loveau tot felul de imagini cu cei ce mi-au facut rau, cu lucruri urate, cu vietii distruse. Si totusi nu puteam afirma ca urasc ceva. Incepusem sa cred ca nu am puterea sa urasc nimic, ca nimic nu merita ura mea, iertam si iert in continuare neconditionat, iert pur si simplu, fara sa vreau sa o fac, fara ca cineva sa imi cera sa o fac. E ciudat...
Din nefericire de ceva vreme am descoperit ca simt un soi de repulsie, de lipsa de afectiune, am incput sa urasc. Am inceput sa urasc timpul, da, oricat de straniu ar suna, eu chiar urasc timpul. Il urasc pentru ca distruge tot ce e frumos pe lume, distruge fericirea, ne transforma viata intr-un maraton cu noi insine, nu ne lasa sa respiram, sa zambim, sa iubim, sa admiram, sa vorbim. Mereu cineva e in intarziere, mereu cineva alearga spre ceva inutil, mereu cineva ne va spun "Scuze, ma grabesc". Poate ca majoritatea lumii s-a obisnuit cu acest ritm inuman de a trai , dar eu nu. Nu ii mai suport pe cei care imi spun mereu " Vorbim alta data, nu am timp.", " Chiar nu am avut timp sa te sun.", "Sunt foarte presat de timp.", " Nu am avut timp nici sa respir.", " Nu am timp sa stau cu tine sa privim stelele.", "Nu am timp sa ma plimb azi." "Nu am avut timp sa iti spun ca nu am timp sa jung.", "Ma grabesc.", "Trebuie sa plec." etc.
De ce nu are timp lumea pentru lucrurile cu adevart importante?
Muncim zi de zi pentru banii care nu ne vor face fericiti.
Uitam ca bucuria nu se masoara in aur ci in zambete.
Mi-am promis ca voi avea mereu timp sa fac tot de vreau. Mi-am promis sa nu spun niciodata "Nu am timp".
Mi-am promis sa zambesc mereu.
